23 | februarie | 2021 | EDUCAȚIA, încotro!?

23 februarie 1888 – 30 septembrie 1916

133 ani de la nașterea poetului și dramaturgului, Mihail Săulescu.

Mihail Săulescu este un scriitor al cărui sacrificiu i-a impresionat pe contemporani. Autor de versuri, teatru și articole de opinie, Mihail Săulescu a fost un nume de care s-au legat multe speranțe. O dovedesc și edițiile interbelice ale volumelor sale, fiecare elogiindu-i talentul și idealismul.

Aeternitas

Un car cu boi, un popă, coşciugul, o bătrână
Şi seara ce coboară, pe toate 'ncet stăpână —
Cum soarele se lasă, îngălbenit şi pal,
Privind în urmă lumea din coama unui deal.

Atât... E tot ce poate să 'nsemne-o îngropare!
Pe nas îngână popa o rugăciune, — arare.
Bătrâna plânge 'n poală şi boii merg la pas,
Încet, cu gândul poate c'aproape-s de popas...

Atât! Se lasă satul în urmă, pe o vale,
Şi nu-i de plâns nimica, şi nu-i nimic de jale,
Un car cu boi, un popă, bătrâna, un coşciug —
Trag boii 'n jug nainte, aşa cum trag la jug...

Şi soarele se lasă domol în asfinţit
Aşa, ca 'ntotdeauna când ziua-i pe sfârşit...
Trei plopi înalţi deoparte, la margine de drum,
Şi 'ntind în lături umbra... Pe mirişte e fum...

Doar popa dacă 'ngână o rugăciune 'n gând,
Bătrâna dacă plânge oftând din când în când,
Pricepi că 'n lumea asta tot e prilej de dor,
Deşi în fire toate-şi urmează cursul lor...

Biografia lui Mihail Săulescu:

Mihail Săulescu a cultivat o poezie cu tematică citadină, simbolistă. A scris și drame de factură expresionistă, dintre care cea mai cunoscută este Săptămâna luminată.

Născut în 1888, Săulescu începe să scrie pe fondul unei cunoscute dispute în literatura noastră, de la începutul secolului XX. Este rivalitatea dintre simboliști (sau moderni) și sămănătoriști (sau neoromantici, tradiționali), în fond o actualizare a binomului tradițional vs. modern, care structurează cultura română în secolele XIX-XX.

Mihail Săulescu este un poet neoromantic atras de procedeele moderne – o pendulare care se observă în special în volumele sale de poezii, Versuri, din 1906. Imediat de la apariția volumului cu poezii minore, considerate așa de autor,acesta le reneagă subit și luptă pentru distrugerea tuturor exemplarelor cărții. Volumul ar fi avut o copertă realizată de artistul plastic Eduard Săulescu, fratele poetului. Și, în special, în volumele de poezii Departe…(1914) și Viața (1916), ambele tipărite la București.

În mine

Aş vrea să am puterea să mă desfac pe mine,
Să pot vedea odată ce am şi cine sunt,
Să pot să văd în noaptea adânca ce-i în mine,
Mai viu, mai clar, mai bine.

Tăcerea ce mă are să-nvie-ntr-un cuvânt
Aş vrea să am puterea să mă desfac pe-o masă,
Ca un chirurg ce, poate, în basme numai e !
De multe ori imi pare că firea mea mă lasă
Şi-adeseori îmi pare că pot vedea orice...
Ce groaznică faptura mi-apar eu câteodată !
În mine nu e unul — în mine nu-s doar eu,
În inimă, în suflet, un altul mi s-arată,
Şi gândul mă munceşte neîndurător mereu !
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară,
Duioasă, care plânge când n-are ce visa.
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară
Pe care-o stea, un cântec, un zvon o înfioară
Cum stă şi-aşteaptă parcă într-una altceva
Iar sufletul îmi este un cititor în stele,
Un mag din alte vremuri, un rătăcit de-acel
Ce-şi află-un rost în lume umblând cu ochii-n stele.
Tu nu pricepi ce poate-a găsit vreodată-n ele
Doar simţi că lucruri triste adesea poartă-n el.

Acest balans al poetului se observă în poeziile sale:el este, de exemplu, un experimentator al rondelului în „Rondelul vieții” (fără îndoială, pe urmele lui Macedonski), dar scrie și despre „Durerea lui Faust”, în spirit romantic. Apoi, descoperă un oraș amorțit de intemperii, cu „cer de plumb”, un oraș cu „străzile ce furnică de lume”, „ulițe cu fabrici zgomotoase”, cu „piețele mizerie de lume” („Cei singuri”). În citadinismul său înalță o odă „Capitalei”, într-un amplu poem narativ, în care Bucureștiul este un „oraș cu străzi înguste și cu femei frumoase”, înconjurat de apa „neagră” a Dâmboviței. Ici și colo se dedă unor venerații, cum ar fi cea pentru „femeia mea, o! pâinea mea cea de totdeauna”. Pe de altă parte, poetul este atras de simbolurile romantice sau mitologice. Îl invocă pe Iuda, eminescianizează, afirmându-se drept un poet al universului interior.

Durerea lui Faust

« Ştiu eu?... Poate că 'n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!

« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
Dece le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
Dece le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare !...
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe ceru' albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârşi ?...

Şi toată lumea asta enigmă poate n'are;
Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de-aci 'nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.

...Dar cine-mi puse oare otrava asta'n mine,
A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O ! ce mă 'ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne 'nţeles mereu?
Dece aleargă'ntr'una nebun sufletul meu? ...

În 1911, la Orăștie, și, ulterior, în 1922, la Cluj, Mihail Săulescu, alături de Ion Agârbiceanu, Aron Cotruș, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Alexandru Ciura, intră colaborator la revista literară ilustrată Cosânzeana.

Haina militară l-a atras dintotdeauna. Tatăl său, maiorul Nicolae Săulescu, i-a oferit acest exemplu, dar s-a și împotrivit atunci când a fost cazul. De pildă, în campania din 1913, a celui de-Al Doilea Război Balcanic, pentru care tânărul literat era pregătit să se înroleze. Cere să fie trimis pe front, dar se opune tatăl, cu grija specifică părinților, și îl demobilizează din regimentul 21 infanterie.

În 1914, apare volumul de poezii Departe. Solitudinea citadinului, spleenul și tristețea se împletesc cu dorința evadării în necunoscut. Mai târziu, în 1916, îi apare volumul Viața, care conține poeme orientate spre o filozofie a acțiunii, a revoltei împotriva mizeriei.

În campania din 1916 se înrolează însă imediat, de îndată ce România declară război Austro-Ungariei, la 27 august 1916, pornind spre câmpul operațiunilor în regimentul 46 al Diviziei IV. Pe 30 septembrie 1916, cade eroic pe frontul de la Predeal.

Ultimele sale poeme, gândite probabil în uniformă, sunt contaminate de atmosfera războiului. Este emblematică „Războiul”, din volumul din 1916, care începe în spiritul dorinței naționale:

Războiul
„trec batalioanele spre munte,
Și peste munți, și peste ape (…)

cu muzici și cu arme, drapele și fanioane,
Înaintați senine și largi batalioane (…)

În noile hotare”

Dar, în același timp, viața individuală i se pare consumată. în „Nevroză” spune:

Nevroză
„Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori!
Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși!
Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori! –
Parc-am suit toți munții, prăpăstioși și ninși!”

Întotdeauna prevalează lupta și atmosfera ce o precede poezia „Anonimii”, cu refrenul „Stan-Bran, Stan-Bran, Stan-Bran”, reprezintă o trimitere la jertfa anonimă pentru patrie. În „Morții de acum” se cântă „ideea românească”:

Morții de acum
„În Europa-aceasta, în rele-mbătrânită,
Ce mână a zvârlit aceiași frați
Să se sfâșâie-n lupte cu inima-mpietrită,
Sub patru regi și împărați?”

În același timp cu explorarea temelor simboliste (orașul, călătoria, spleenul), Mihail Săulescu scrie teatru. Drama, într-un act, „Săptămâna luminată” sau piesele „Călătorii” (poem dramatic) și „În fața mării”.

„Săptămâna luminată” a fost reprezentată pe scenă și publicată în volum postum, în 1921, fiind considerată de prietenii săi o capodoperă. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu ș.a.m.d. o apreciază în mod deosebit. Piesa este jucată la Național, în stagiunea 1921–1922, și, doi ani mai târziu, la Grosses Theater din Berlin. Peste mai bine de 30 de ani, poetul Eugen Jebeleanu, alcătuitorul unei ediții de Opere (1947), îl considera „unul dintre cei mai mari dramaturgi ai noștri”.

Piesa este modernă în adevăratul înțeles al cuvântului, cu personaje generice, după modelul expresionismului german, Bolnavul, Femeia, Bătrâna, Paznicul. Un subiect atroce: un fur de la sat trage să moară, fiind rănit, și se duce acasă la mama sa. Sub influența unei vrăjitoare, mama îl va ucide, pentru că era ultima zi a „săptămânii luminate”, când se zice că sufletele răposaților se duc la ceruri.

În 1937, în revista Convingeri literare sunt analizate opere de-ale lui, iar în 1947, apare în colecția Scriitori români uitați, sub îngrijirea lui Eugen Jebeleanu, volumul Opere de Mihail Săulescu, selecție reprezentativă pentru întreaga creație a autorului.

Iulie

Un drum de țară lung,
Din loc în loc,
Fantastice troițe,
Sub soarele de foc,
Și-ntind schiloade brațe obosite
De arșița de iulie chinuite.

Noi mergem amândoi pe drumul lung,
Dar de căldură nici nu mai simțim,
O! nici de unde am pornit,
Dar mai ales nici unde ne oprim,
Vom merge-așa
La nesfârșit,
Printre troițe schilodite
De ploaie și de vânt,
De soare și căldură.

Vom merge-așa, mereu, pe negândite,
Cu trupurile tot mai obosite,
Vom întâlni un han, departe, poate,
Ori poate o fântână,
Dar ce ne pasă?
Mergem -
Și arșița ne-apasă,
Și poate arșita ne mână
Spre-un han, departe, ori către o fântână;
Deși doar altceva ne-o fi făcut
Să mergem pe un drum tăcut
Și plin de-atâta soare,
Care ne arde, care ne dogoare.

Ne ducem legănându-ne greoi,
Cu gândurile moarte-n noi,
Cu trupurile obosite,
Ca și troițele ce par,
Pe drumul înălțat pe nesimțite,
Că suie fiecare un calvar.

„Împrejurările exacte în care a murit poetul nu se cunosc nici azi”, relatează Jebeleanu în ediția sa. „Se știe doar că – prevăzând o zi de luptă grea – comandantul companiei din care făcea parte Săulescu, vrând să-l scoată pe poet din linia de foc, i-ar fi ordonat să ducă un raport la Divizie. «E atât de frumos!», ar fi exclamat Mihail Săulescu, privind primejdioasele jocuri luminoase ale grenadelor și ale obuzelor ce explodau – și s-a rugat să fie lăsat acolo, în tranșee. Când ofițerul, într-un târziu, avu răgaz să privească în juru-i, îl zări pe nefericitul poet, moale și cald încă, cu ochii pe jumătate închiși și cu zâmbetul neșters pe buză, ca în luminișul unei supreme inspirații”. O inspirație pe care eroul Mihail Săulescu a căutat-o mai mult decât poetul Mihail Săulescu…

Ziua în care a căzut nu se știe nici astăzi precis, dar majoritatea biografilor sunt de acord că poetul a murit în luptele de la Predeal, la finalul lunii septembrie 1916.